Eram mai mult decat fericita.Deci vorbesc serios.Nu am crezut ca oamenii chiar pot simti asta.Nici nu mai simteam ca merg;aveam impresia ca plutesc.Vedeam totul cum nu mai vazusem,eram fericita si mai ales ma simteam fericita.Vorbesc acum de genul ala de fericire de care tot vorbesc oamenii.
Crede-ma ca…nu pot sa-ti explic cum e.S-ar putea sa-ti sune a ceva ieftin,dar daca nu simti asta pe pielea ta nu ai cum sa intelegi.
Eu am fost mereu sceptica.Am crezut mereu ca omul e doar om.Am vazut viata asta in gri cat sa ma satur.Dar asta m-a schimbat complet.Pe bune.
El era langa mine mereu.Eram langa el mereu.
Si nu stiu,nu e vorba doar de el aici.E vorba de mine.Ciudat,dar el m-a facut sa ma accept asa cum sunt.Sa imi inteleg defectele.Sa le accept.Sa imi cunosc calitatile.Sa le accept.
Sa ma inteleg.
M-a facut sa fiu in armonie cu gandurile mele.
M-a facut sa simt ca sufletul meu e prea mic ca sa incapa in el atatea emotii.
Mi-a rasturant viata cu totul.A schimbat toate definitiile pe care eu le dadusem.Mi-a deschis o alta lume.
Statea acolo in fata mea fara sa zica niciun cuvant.S-a ridicat de mai multe dar s-a asezat lipsit de vaga inapoi pe pat.
Era o situatie pe cat de penibila,pe atat de…nu stiu.
Si eu una nu stiam ce sa fac.Eram cuprinsa de un fel de amorteala si eram imuna la tot ce se petrecea in jurul meu.Asta il includea si pe el…Eram oarecum constienta ca stateam in aceeasi pozitie de cateva ore bune,dar chiar nu mai puteam sa simt nimic.Pentru prima oara era liniste in capul meu.Pur si simplu liniste.Si linistea asta ma omoara.Iar in suflet aveam un mare gol.Eram lipsita de orice fel de sentimente.Stiam ca ar fi cazul sa ma adun,dar efectiv nu puteam.
In cele din urma am simtit mana lui rece pe bratul meu.Imi spunea ceva.Jur ca ascultam cu cea mai mare atentie dar cuvintele treceau prea repede pe langa mine.Probabil a inteles ca nu pricep nimic fiindca a renuntat.Mana rece a disparut de pe bratul meu.
Din nou liniste.Si mult intuneric in camera.Probabil era deja noapte.
A incercat din nou.M-a luat de mana si m-a facut sa-l privesc direct in ochi.Ciudat e ca am reactionat.Am inceput sa aud ce zicea el pe acolo.Am inteles doar partea cu “desi ma doare eu trebuie sa plec”dupa care am inceput sa nu mai aud.Probabil a zis lucruri importante.Probabil ca vroia ca eu sa-l opresc sa plece.
Nu stiu cand a tacut.Cand mi-a dat drumul la mana.Cand a plecat.Nici macar nu imi dau seama cand am inceput eu sa plang in hohote.Stiu doar ca m-am trezit dimineata si am gasit casa goala.Fara el.Toata ziua nu am facut decat sa-l caut prin casa.Seara m-a surpins inca cautandu-l.Tarziu am inteles ca a plecat.
Liniste.
Dupa cate zile am reusit sa citesc biletul lasat de el.Nu am inteles nimic.
Din nou liniste.
Linistea asta ma omoara.
E un bloc inconjurat de copaci.De multi copaci.M-am suit pe pervaz.Ca in zilele bune.Aveam sufletul pustiit;iar eu ma simteam saraca.
Ma gandeam cum ar fi daca as aluneca….
Am alunecat,iar pamantul imi aparea din ce in ce mai repede in fata.
Stiam ca nu e bine ca am ales aceasta cale.Dar ce mai insemna acum bine si rau?Traiesc intr-o lume lipsita de defintii,de sens,culoare si viata.
Cand a venit a distrus tot ceea ce credeam eu despre lume.Mi-a aratat ca ea inseamna cu totul altceva.
Cand a plecat mi-a aratat o altfel de lume,si a luat cu el lumea pe care mi-o daduse.
Acum am ales eu sa aleg lumea spre care sa ma indrept.
Stii ce e ciudat?
Nu mai e liniste.
